Intre agonie si extaz!

Fuga pasilor marunti intr-un abis pierdut, alunga dansul pur al lunii, intr-o uitare virgina. Scutul inocent al dragostei noastre ce desparte cele doua lumi nevazute ale adolescentei, ne trimite sageti imbibate cu amorul etern si nevazut. Ascult taina respiratiei tale ce-mi acopera trupul vibrand si ma las purtata de mana ce aluneca suav pe trupu-mi gol, ce-mi trezeste simturile.
Incet lumea din jurul meu dispare, culorile mor la auzul gemetelor noastre, nu mai exist. Exista numai dorinta de a vrea, de a simti! Alunec in neant si ma ridic spre cupola fierbinte, visez si ma trezesc sudand parca din amintiri, iar prezenta ta imi da puterea sa mor si sa inviu.
Tresar sub mana ta calda ce emana puritate, siguranta, inocenta. Trupu-ti greu si plin de forta ce ma acopera, absoarbe dulceata clipei si intra tot mai mult in caldura ce-mi invaluie corpul. Nu mai respir ! Dar simt orice miscare, aud geamatul tau de placere ce se pierde incet in incaperea parfumata cu sudoarea trupurilor goale si luminata gratios de razele lunii.
Trupu-mi vibreaza, se arcuieste dupa fiece miscare a ta, ma desprind parca de pamant, zbor tot mai sus, in extaz. Nu vreau sa mai cobor ! Imi place ! Zambetul meu egoist se transforma intr-o faclie nimicitoare. Ma inalt la cer, linia orizontului o tin pe palma, ating stelele cu fruntea… si-mi zambesc.
Strig cerului sa se deschidă, pamantului sa ma primeasca in albia visarii, sa-mi cante versuri de ne-nteles, caci dragostea ce o simt in fiecare molecula a trupului zdrobit si fara vlaga, e o imensa bucurie si durere inconfundabila.
Sus jos, intre agonie si extaz, imi desfac bratele sa te cuprind, tot mai tare si mai strans, sa-ti simt respiratia aproape de pantecele meu si sa stam lipiti unul de altul pentru o clipa, numita vesnicie.
Sa ne hranim cu dragoste, sa bem din trupul pasiunii, sa respiram unul din altul, sa cantam amorul pentru eternitate si sa formam un singur corp, al nemuririi.

Despre viata si existenta

In viata asta suntem niste trecatori sau poate un simplu numar. Prindem viata si radem linistiti si fericiti la lumina zilei. Nu stim ce se intampla, ce vrem de fapt si pentru ce am venit pe lume. Stim doar ca suntem fericiti si ca vrem sa ne jucam. Ne traim linistiti copilaria, alergam, radem, ne jucam – fara necazuri, probleme si greutati. Invatam carte, ce e bine si ce nu, si cum sa ne comportam in societate. “Copilaria e o perioada a vietii umane, intermediara intre idiotia prunciei si nebunia tineretii – la doi pasi de pacatele maturitatii si la trei de regretele batranetii”(Ambrose Bierce).
“Adolescenta nu este doar o perioada importanta a vietii, ci si singura perioada cand putem vorbi despre viata in sensul complet al cuvantului”(Michel Houellebecq).
De multe ori reactionam in mod gresit, spre surprinderea noastra, facem lucruri la care nici noi nu ne asteptam sa le facem vreodata. Dar de fiecare data recunoastem, in sinea noastra, daca nu de fata cu ceilalti, ca am gresit si ne spunem mereu ca de alta data nu vom mai gresi.
Viata ne ofera multe surprize, iar noi trebuie sa le descifram, cu sau fara voie. Totul sta in vointa si credinta noastra.
Cand apar piedici sau necazuri in viata noastra, ne intrebam de ce ni se intampla tocmai noua. Incepem sa ne rugam, sa mergem la biserica ca sa iesim din situatia in care ne aflam, devenim mai buni, poate asa Dumnezeu ne iarta si ne ajuta in rezolvarea problemelor.Mai ajutam pe cineva, mai dam ceva de mancare la cate un copil pe strada, mai mergem si la cate o slujba… poate, poate se schimba ceva.
Daca nu avem probleme si suntem fericiti, nu ne lipseste nimic, nu vedem biserica ce sta maret in fata noastra, pe care o ocolim si o privim cu indiferenta, nu ne mai rugam, si parca se sterge credinta din mintea si inima noastra. Cand dam de greu, vedem insa, fiecare bisericuta, ne rugam permanent, aprindem lumanari, mergem la slujbe, plangem in fata icoanelor si promitem ca vom deveni mai buni si credinciosi daca vom iesi din acele necazuri.
Dumnezeu ne da bucurii si necazuri ca sa acceptam realitatea, sa invatam ca totul are un rost in viata, ca nimic nu vom face fara credinta, vointa si sacrificii. Daca n-ar fi necazurile si greutatile, am trece prin viata mult prea usor. Rezultatele muncii noastre se vad prin sudoarea mainilor, a trupului si a mintii… Astfel, fara probleme, viata ar fi perfecta, dar si monotona, fara sens.
Dumnezeu ne-a dat viata noua oamenilor, ne-a dat energie, apa, idei, substanta, natura, materie, vointa, univers, gandire; ne-a dat lumina soarelui si racoarea lunii, ne-a dat constiinta ca sa facem diferenta intre lucruri si sa putem alege.
Din pacate noi, rasa umana distrugem tot ce Dumnezeu a creat, ne distrugem intre noi si nu mai stim sa facem diferenta intre bine si rau sau intre frati si parinti. In secolul celei mai mari dezvoltari stiintifice, tehnologice si materiale, exista si cea mai mare mizerie materiala cu putinta. Pe intinsele spatii geografice ale Terrei se moare de foame! Pe de o parte omul cucereste cosmosul; iar, pe de alta parte, zeci de milioane de oameni traiesc intr-o stare de desavarsita ignoranta, iar altii mor de foame sau in razboaie.
Lumea a evoluat mult si nu mai exista respect fata de parinti, fata de cei din jur, nu mai exista corectitudine. Si totusi Dumnezeu are rabdare si inca ne iubeste!
Cutremure, inundatii, incendii, uragane, razboaie, ne fac sa ne aducem aminte ca inca exista un Dumnezeu deasupra noastra.
Invidia si rautatea e mereu in mintea noastra, le hranim cu vorbe si ganduri urate.
In ziua de azi cine nu munceste are tot ce-si doreste, iar cel care munceste fara odihna, departe de familie, batjocorit, poate chiar nemancat, abia daca reuseste sa faca fata realitatii, vietii. Cel ce are tot in viata priveste, cu indiferenta si poate chiar impertinenta, la cel care soarta i-a fost dura. Banii fac diferente intre categoriile de oameni. Aduc fericire la unii, la altii numai necazuri si niciodata multumire. Asa se naste in noi dorinta de mai bine, de a fugi in alte tari, de sinucidere sau omor. Intr-un moment de criza nu mai tii cont ca e frate sau parinte, ca poti sa-ti distrugi viata. Incepi sa te judeci singur pentru ceea ce ai facut , sa te gandesti ca… “daca” (vesnicul daca) as fi facut altceva, ar fi fost poate cu mult mai bine. Nu vom sti niciodata cum ar fi fost “daca” …
Cert e ca fericirea putem sa ne-o facem singuri, linistea si dragostea, rostul in viata sau chiar dezastrul si mizeria.
Credinta face miracole. Trebuie sa crezi cu tarie, din tot sufletul in ceea ce vrei sa faci. Ajunge un mic impuls ca sa ne realizam, sa ridicam fruntea si sa radem in fata vietii ca noi, rasa umana, putem muta muntii din loc, merge prin apa fara sa ne udam sau prin foc fara sa ne ardem. Trebuie doar sa credem si sa ocolim micile piedici ce apar in calea noastra. “Daca gasesti un drum fara obstacole, probabil drumul acela nu duce nicaieri” (J.F.Kennedy).
Suntem datori lui Dumnezeu si vietii ca traim, sa mergem mai departe, sa acceptam viata asa cum e, sa nu decidem noi cand trebuie sa murim, si sa ne facem urmasi. Nu vom gasi nicaieri in lume oameni la fel. Asa cum degetele de la o mana nu sunt egale, asa cum fratii nu sunt la fel, tot asa si oamenii de pe acest pamant n-au fost si nu vor fi niciodata la fel, de aici si conflictele. Pe acest pamant avem toti loc.
Noi oamenii suntem o rasa periculoasa, schimbam lumea, natura, evolutia si viitorul. Putem prevedea lucruri la care nu se putea imagina vreodata; miscam obiecte fara sa le atingem; vorbim cu mortii; facem sa dispara lucruri sau chiar oameni si se trateaza boli grave cu puterea gandului. Multi cred ca ceea ce fac sau gandesc este si bine, dar, de multe ori credinta este interpretata gresit. Pentru a face bine se pot produce si dezastre. Se fac experiente medicale pe oameni si animale, experiente nucleare fara sa se tina cont de moartea a milioane de oameni, se pornesc razboaie politice, se casatoresc preoti cu preoti, barbati cu barbati si femei cu femei. Se adopta copii pentru prostitutie sau pentru munca grea.
Asta e lumea si viitorul creat de om.
Viata pe pamant e un miracol ce nimeni nu-l poate descifra. Viata si existenta oamenilor e ca o “carte” deschisa si fiecare rand e povestea unui om. Fiecare cuvant e sensul si rostul lui in poveste (viata). Traim pentru ca trebuie sa traim; suntem obligati sa ducem rasa umana mai departe. Povestea fiecaruia din “carte” e diferita; frumoasa si mai frumoasa, rea si mai rea; nimic nu e la fel.Povestea fiecaruia incepe de cum se scrie prima litera in “cartea vietii”, adica de cand e conceput.
Se naste… aduce bucurie, fericire, speranta si incredere;
Creste… incep grijile, preocuparile;
Se maturizeaza… apar probleme, necazuri, greutati.
Apare problema banilor, lipsa lor sau mai rau irosirea in locuri depravate sau de noroc.
O clipa de neatentie, un cuvant spus la furie sau un gest nevinovat poate schimba sensul vietii unei personae, poate transforma fericirea intr-un dezastru ireparabil.
Toti avem idealuri si vise care traim cu speranta ca intr-o zi le vom realiza. Cine nu viseaza sau nu-si doreste nimic in viata, e ca un om “mort”, o carte inchisa, o poveste ce nu poate fi niciodata citita. Trebuie doar sa ne dorim destul de mult ceva, sa credem in acel ceva ca-l vom realiza.
De multe ori ca sa realizam o dorinta avem nevoie sa fim iubiti,avem nevoie de dragoste.
Cand iubim viata pare mai usoara, obstacolele sunt mai usor de doborat, esecurile mai putin dureroase. Alaturi de persoana iubita suntem fericiti, mai buni cu cei din jur, mai atenti, mai darnici; traim din visare; iubim cu toata fiinta, cu toata daruinta si credem ca lumea ne sta la picioare; fericirea e in ochii nostri, in suflarea noastra, in vorbe, in fapte; fericirea ne inconjoara ; ne da forte noi, putere sa invingem viata, ne usureaza existenta, ne face mai buni. Traim sa facem fericit partenerul(a), sa-i indeplinim dorintele, ii acceptam defectele, dorintele sau problemele care se ivesc in afara relatiei. Incercam sa-l ajutam cu cat putem, sa-i oferim siguranta, protectie, clipe de liniste, fericire si relaxare. Dragostea inseamna totul in relatia de cuplu, ca facand parte din tine insuti. Viata e roza cand esti indragostit, iti gasesti usor de lucru, esti optimist, mai deschis cu cei din jur, comunicativ; iti face placere sa asculti ceea ce altadata te deranja sau te plictisea; emani caldura, dragoste si intelegere. Simti ca zbori, ca esti usor ca un fulg de nea; nu vezi rautatea celor din jur, ironia lor, nu vezi privirile rautacioase, nu auzi barfele. Inima iti bate cu putere si tresari la orice atingere, cuvant sau gest facut de persoana iubita. Intr-un cuvant dragostea iti da viata si pofta de a trai, de a te bucura de tot ce-i in jurul tau.
“ Acela care iubeste pe cineva din cauza frumusetii lui, il iubeste oare? Nu; caci varsatul de vant, care va distruge frumusetea, fara a distruge persoana, il va face pe acesta sa nu o mai iubeasca. Si daca sunt iubit pentru mintea, pentru memoria mea, sunt oare eu iubit? Nu; caci imi pot pierde aceste calitati fara a ma pierde pe mine insumi. Nu iubim, deci, niciodata pe cineva, ci numai calitatile.” (B.Pascal).
Rasa umana a evoluat mult in ultimii ani. Astazi ne bucuram de lux, aparatura electronica performanta, calculatoare, internet, muzica, jocuri, masini sofisticate, descoperiri importante, experimente. Ne da posibilitatea sa ne deschidem noi orizonturi, sa privim realitatea cu alti ochi si sa fim mai optimisti. Ne face sa mai uitam din probleme si ne da o fractiune de fericire.
Libertatea, fericirea si durerea face parte din noi, din viata noastra. Cand zicem « da » acceptam realitatea, cand zicem « nu » - refuzam cararile realitatii. Noi, rasa umana, avem de parcurs un drum lung de la nastere pana la moarte, care e drept, fara abateri, fara alte drumuri laterale. Drumul nostru drept ar fi perfect daca noi nu ne-am abate de fiecare data de la el. Pentru ca nu suntem o lume perfecta, avem sansa sau posibilitatea sa alegem drumul nostru si acela il vom urma pana la sfarsitul zilelor noastre.
Dumnezeu ne ajuta, ne da ceea ce-i cerem. El este totul, este gandul nostru, graiul si fapta noastra. Prin cuvant ne exprimam gandul si realizam fapta noastra. Fara cuvant nu suntem nimic.
In lumea in care traim, confruntarea e inevitabila, lumea isi datoreaza existenta spiritului, a gandirii. A fi vine de la a gandi. A gandi premerge existentei si creeaza existenta. Nu este posibila realitatea existentei fara realitatea gandirii. Gandirea creeaza prin cuvant. Cuvantul obiectiveaza gandirea, o trece in altceva decat ea insasi, deci in tot ce e fiinta. Gandirea decide, cuvantul pronunta, gandirea vrea, cuvantul preia vointa gandirii si astfel prin corelatia lor se ajunge la existenta. Fara cuvant existenta este de neconceput. Cuvantul creeaza existenta. Cuvantul este putere si cine este in posesia cuvantului este si in cea a puterii. Cuvantul informeaza, da forma gandului si creeaza realitatea.
Realitatea e tot ce respira, ce misca si este util noua oamenilor. Realitatea e viata. Viata ne-o facem singuri. Dumnezeu ne-a creat. Ne-a dat flori, care cresc peste tot in lume, cer sub care sa meditam, stele la care sa visam, univers pe care sa-l intrebam si sa-l descifram, ne-a dat substanta, ordine, masura si lege. Dar lumea in care traim, confruntarea si lupta pentru supravietuire, sunt necesare si inevitabile.
Prietenia si dragostea sunt pandite de ura, razbunarea dă viaţă unora, vointa de a distruge ceea ce este frumos, luminos, pur si adevarat ii caracterizeaza pe altii, egoismul patimii cheama in ajutorul său forte intunecate si se revarsa pustiitor asupra oamenilor rapindu-le viata, distrugandu-le prieteniile, lasand in urma jale si vesnica intrebare : « Este posibila ne-moartea ? » Este posibila o lume dincolo de lumea aceasta pamanteasca, si daca da, cum se poate si cine poate ajunge la ea ? Nu doar pentru a-i constata existenta, ci indeosebi pentru a face din ea lume a omului! Din acest punct de vedere moartea a fost unul din fenomenele care au inspaimantat omul si continua sa-i provoace frica. In adancul sau, omul se teme de moarte. Moartea inspaimanta prin vesnicia ei, iar aceasta vesnicie nu poate fi depasita decat daca i se gaseste ca opus al ei, o alta vesnicie : nemurirea ca atare, neintrarea in moarte, ca fenomen fara sfarsit.
« Si poate ca, de fapt, suntem morti ; asa am auzit o data vorbind pe un invatat, ca noi acum suntem morti, ca trupul ne este mormant si ca acea parte a sufletului in care se afla pasiunile, prin firea ei, se lasa induplecata si manata in toate sensurile ». « Exista un corp si un suflet, primul este schimbator, perisabil, muritor, iar al doilea nemuritor, neschimbator ». (Platon)
Omenia este totuna cu iubirea aproapelui, iar aceasta inseamna a practica deplina stapanire de sine, intoarcerea la vechile moravuri, la vechile legi manifestate in obiceiuri intelepte … prin infrangerea pasiunilor si a dorintelor capricioase. Grecii spuneau : totul trebuie facut cu masura, pastrand echilibrul, intrand in ordinea lucrurilor, parcurgandu-le cu respectarea legii acelei ordini, altfel orbesti. Este ca si cand unul care isi vrea binele, si cati nu si-l vor, se apuca, gandind ca binele ar consta in bogatie, sa sparga o banca. Se intelege ca prins fiind, el nu va ajunge nici macar la bani. A fost orbit de bani, dar in posesia lor n-a intrat. Tot asa si in privinta adevarului, el te poate orbi de crezi ca il ai fara eforturi sau fara a investi in el intreaga ta fiinta. A sili pe cineva sa priveasca imediat spre lumina, dupa ce a trait o viata inchis in intuneric, ar putea avea ca efect orbirea (desi orbirea este un efect al silirii) sau dorinta de reintoarcere in starea de la care plecase. Fortarea sau silirea omului, fie aceasta facuta chiar in numele adevarului si pentru adevar, are ca obiect adversitatea omului si indepartarea lui de adevar. Este nevoie ca omul sa se comporte, pentru a izbuti sa iasa din intuneric si sa priveasca soarele in fata, ca o fiinta libera, rationala, apta de efort indelungat, ca una care are constiinta treptelor si obstacolelor si care, tocmai de aceea, le parcurge stiind ca la capatul lor se afla lumea soarelui, spre care acum poate privi fara nici un pericol. Odata cu privirea soarelui, a lumii binelui si adevarului, a stralucirii, omul ajunge sa se stie fericit: « Cerul e unul, zilele urmeaza la infinit, existenta universului e una ».

De ce nu conteaza parerea noastra?

Din acest motiv suntem printre ultimile tari din Uniunea Europeana in ceea ce priveste economia si dezvoltarea tarii. Nu suntem auziti si nu ni se respecta drepturile. De aproape 20 de ani, suntem in dezbateri si incercam sa iesim de sub regimul comunist, dar degeaba, ca din umbra suntem condusi tot de ei. Se fac promisiuni peste promisiuni, dar nu se pune nimic in practica. Cel putin din punctul meu de vedere, al unui cetatean corect care isi plateste taxele si impozitele la stat, nu vad o schimbare sau un semn ca s-ar schimba ceva in folosul nostru. In Italia, care am avut posibilitatea sa o descopar putin, am observat, printre mafioti (si aici pot numi politicienii, traficantii de droguri sau carne vie) care sunt nelipsiti, ca statul nu numai ca incearca, dar si reuseste sa ajute populatia care are nevoie. Se cauta solutii si se gasesc! Cetateanul de rand are drepturi pe care si le poate insusi, este ascultat si inteles, este ajutat. In orice tara din lume, se fura si se fac afaceri necurate, dar se vede si se simte ajutorul dat cetateanului de rand. Insa la noi, se fac legi pentru cei bogati, care trebuie sa le respecte saracul, si le respecta; dar cel bogat nu le respecta, nu le pun in aplicare, nu este tras la raspundere daca le incalca. Se apropie ziua de votare. Se cheltuiesc milioane de euro si se fac promisiuni, care si ei stiu ca nu vor fi realizate. Nu se maresc pensiile sau salariile ca nu sunt fonduri. Suntem peste 20 milioane locuitori (mai mult sau mai putin cu cei plecati prin lume), oare isi pot imagina politicienii ca mintea noastra realizeaza prostia de care dau dovada? Cred ei ca nu intelegem dedesubturile care se fac?! Suntem in urma Italiei cu 40 de ani si asta le convine mai marilor tarii, pentru ca asa ne pot manipula mai bine, si asta inseamna ca batem pasul mereu pe loc. Daca tot tineretul ar pleca din tara, i-ar pune pe ganduri pe guvernanti, ar lua in considerare parerea celor ramasi? Sau atata timp cat ei isi fac linistiti treaba si le ies afacerile, nu-i deranjeaza!? Dar atata timp cat dau dovada de nesimtire si impertinenta, n-o sa asculte parerea noastra, oricat de tare am striga, oricate greve am face sau nemultumire am avea.

De ce atata rautate?!

Privesc in jurul meu si ma intreb, de ce pot fi atat de rai cei din jurul nostru!? In orice colt al prezentei noastre, este cineva care ne pandeste si care asteapta un gest, o greseala din partea noastra, sa ne judece sau sa se bucure de situatia noastra. Poate ca noi, mai sensibili, nu vedem si alt punct de vedere si ne lasam doborati de lucruri simple si fara sens, banale. Ne afecteaza orice gest, privire sau vorba spusa in vant. Nesimtirea care-i caracterizeaza pe unii, ii fac sa treaca probabil mai usor prin diferite situatii , si in general in viata; si acesti intrusi (nu-i pot numi altfel, ca ne afecteaza viata in oarecare masura) nu risca sa se imbolnaveasca de boli stomacale, de inima sau nervi; ma gandesc cu mintea mea inocenta… Cred totusi ca aceste specii trebuiesc izolate, dar fiindca nu vom putea niciodata, ii vom ignora si ii vom trata asa cum se asteapta ei sa fie tratati. Nesimtirea nu doare, hai sa incercam sa le raspundem cu aceeasi moneda, dar oare se merita?!

Cand...daca...

Cand crezi ca totul s-ancheiat
Cand crezi ca nu mai este de sperat,
Cand sansa vietii nu-ti surade
Priveste cerul si profund respira.
Respira viata din adanc
Deschide ochii surazand,
Alunga trista amaraciune
Si da vietii un alt nume.
Cand crezi ca totul s-a sfarsit
Cand crezi ca nu mai ai nimic de-ndeplinit,
Cand sansa vietii te-a uitat
Nu renunta si nu fi disperat.
Cand crezi ca n-o sa mai existe “daca”
Cand vezi ca viata o sa treaca,
Fii pozitiv ca soarta nu te uita
Lasa totul in urma si viata o sa-ti surada.